Despre adevar si minciuna

Se intampla uneori ca toate gandurile care se intind peste existenta ta precum o iedera neingrijita pe un zid parasit sa preia controlul si sa refuze sa ramana doar ganduri nerostite. Nevoia de adevar iese la suprafata si simti ca toata viata ta trebuie guvernata de-acum in colo doar sub semnul adevarului si lucrurilor simple, fara complicatii, fara chin si fara nefericiri, fie ele marunte sau devastatoare.
Tot ce-ti mai doresti este ca lucrurile sa nu se complice, sa fii lucid si corect, sa nu intri in situatii imposibile si sa le depistezi de la bun inceput in loc sa te trezesti ademenit si impotmolit in drumuri fara iesire si in situatii din care nimeni nu are de castigat si in care riscul de a rani tot ce ai mai scump pe lume este major. Iti doresti acel gram de intuitie si de istetime care te-ar putea pazi de astfel de situatii si-ti juri seara, cand esti la granita dintre taramul viselor si realitate, ca vei face mereu doar ce este bine pentru tine si ca vei pastra simtul realitatii.
Oare ce conteaza la sfarsitul unei zile? Faptul ca ai fost o rotita ascultatoare si ti-ai facut treaba in angrenajul societatii de consum? Ca ai prins si tu un os de ros si l-ai impartit cu cei dragi ? Conteaza oare ca ai oferit ghiocei, ca ai compostat biletul cand ai urcat in mijlocul de transport in comun, ca ti-ai tinut gandurile pentru tine si nu ai sustinut un punct de vedere care se opune tuturor principiilor unei societati in care morala e discutabila?
Oare nu ne complacem in viteza cu care trebuie sa ne desfasuram existenta in marile orase ? Alegem deseori sa traim pur si simplu, fara sa ne gandim de multe ori la consecinta faptelor noastre. O luam de la capat in fiecare zi, achitandu-ne de responsabilitatile noastre si asigurandu-ne existenta dar nu ne oprim pentru a analiza situatiile in care ne aflam, le acceptam cu o resemnare stupida, un fel de " fie ce-o fi " caracteristic natiei.
Prinsi in valtoarea propriei vieti ne aruncam in viata altora sperand ca vom fi salvati de iubire si compasiune. Nu ne gandim nici o clipa la casniciile care se distrug, la copiii care nu mai stiu sa-si respecte parintii pentru ca inocenta lor este de preferat vietii complicate in care se zbat "oamenii mari". Nu ne trece prin minte ca posibilitatea de a fi sinceri cu noi insine ar putea aduce solutii pentru majoritatea problemelor cu care ne confruntam.
Totusi uneori descoperim ca "nu trebuie sa pierdem timpul pentru ca din timp este facuta viata". Tanjim dupa adevar si dupa deczii corecte, ne detasam si simtul realitatii isi face loc incet-incet in mintea si in sufletul nostru. Ratiunea si instinctul de conservare se impletesc si realitatea imediata devine mult mai limpede. Astfel apare dorinta de a spune adevarul si de a-ti alege singur drumul fara a apela la compromisuri.
Poate singurul lucru care conteaza la sfarsitul unei zile este totusi capacitatea de a fi sincer cu tine insuti si de a sesiza diferenta de nuante intre "adevar" si "adevarul adevarat" Suntem in stare sa suportam asa ceva? Poate ca suntem, dar poate ca preferam sa fim in continuare absorbiti de simplitatea existentei fara a ne asuma prea multe raspunderi care ar urma inevitabil corectitudinii si sinceritatii.
Apropos, azi cate minciuni am sau ati spus?